La piesa Panica si Probabilitate am stiut ca o sa merg din secunda in care am vazut-o pe Cristina Olteanu FIIND Amy Moian intr-o repetitie la care nimerisem intamplator pe Mircea Vulcanescu nr. 60.
Dincolo de povestea de dragoste cat se poate de aromata pe care o prezinta scenariul, Cristina Olteanu si partenerul ei de scena, Robi Urs, reusesc sa-ti capteze atentia in asa maniera, incat la un moment dat simti nevoia sa te ciupesti, numai ca sa te aduci un pic cu picioarele pe pamant si sa-ti confirmi ca esti la teatru si ca nu esti voaieur la drama unei fete cu atacuri de panica, formata din matrici de molecule pline de asumare si a unui barbat care, contrar structurii matematic demonstrata ca fiind perfecta, isi numeste viata - haos axiomatic.
Cei doi se intalnesc si, cel mai important, se iubesc. De-aici o serie de momente delicioase in care te uiti in stanga si-n dreapta dupa persoana aia cu care ai trait chestia aia asemanatoare, aia cu care trebuia sa fii acolo ca sa razi.
Insa ceea ce face piesa aceasta speciala, in sensul acela non-cliseic si ultra uzat, este adevarul pe care Cristina, protagonista piesei, reuseste sa il spuna prin fiecare gest, cuvant sau simpla stare de a fi. De la rasu-plansu, la mila, la palme lipite peste frunte si-un “wow, ce proasta e” spus in gand, la stransul partenerului de rand de mana si la intentia de-a merge pana la ea cu gandul de-a o lua in brate cu cele mai bune intentii. De obicei, ala e momentul in care te intrebi – ce caut eu aici? Unde sunt si, pana la urma, cine-s oamenii astia? Am voie sa vad asta oare?
Te simti intrus in lumea unor oameni pe care nu i-ai mai vazut niciodata in viata ta, dar pe care intr-un mod cat se poate de dubios incepi sa-i cunosti foarte bine. Spun asta excluzand din raza analizei scena romantica a spectacolului, despre care prefer sa nu vorbesc, nu pentru ca nu ar exista cuvinte, ci pentru ca nu imi plac spoilerele.
Cristina e o tipa vesela, bolnava cronic de imbratisarilungisiplinededrag, care, desi poate parea cliseic, lumineaza intreaga incapere cu adevarat. Amy Moian nu e nici ea departe, dar inca nu s-a dezmeticit si traieste inca sub deviza: “Te iubesc, dar nu-mi dau seama”. E genul ala de femeie care va calcula probabilitatea sa ghiceasca numarul profului de telefon, ca mai apoi el sa-i raspunda si sa o intrebe cum a facut. Total atipic personaj si totusi de-o frumusete, credibilitate, sensibilitate si, deci, putere iesite din comun.
Iar cand Amy cu Cristina se intalnesc, tu devii martor la comuniunea actor – personaj, te gandesti la Jennifer Lawrence si la Oscarul ei si te bucuri ca ai si tu o laureata acasa, in Romania, pe scenele astea slefuite de Caragiale si prea putin reconditionate de piese contemporane. Desi Afrim e printre noi si, din cand in cand mai descoperi experimentalul garsonierei lui x si actori buni, exista si aici si ii vedem pe scena, insa dupa gustul meu, cam rar.
Ei, pe mine Cristina m-a facut sa cred c-a meritat asteptarea.
Cat despre Robi
Urs si Alina Grigore, regizoarea piesei…Cu drag, in urmatorul episod.
Text: MD Poppescu, 1 Martie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu